Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

marți, 9 februarie 2016

Calul Ion

A fost odată ca niciodată un cal.
Şi să n-aveţi niciun dubiu în acest sens, pentru că ştiţi la fel de bine ca mine că dacă nu ar fi fost, atunci cu siguranţă mi-ar fi fost absolut imposibil să vă povestesc despre el.
Ceea ce interesează însă mai cu osebire la acest reprezentant al şeptelului cabalin nu este neapărat existenţa sa în sine, aşa ca entitate, aşa cum o văd sau cum nu o văd filozofii, aşa cum este ea prezentă ca materializare a realului sau ca plăsmuire a propriului meu eu, nu, nici pe departe.
Pe noi, sau mă rog, cel puţin pe mine, mă interesează aici cu precădere faptul că el, calul, Ion adică, de-a lungul chinuitei sale existenţe s-a remarcat mai cu seamă prin faptul că a muncit de l-au găsit toţi dracii de pe lume, căci spre ruşinea mea, uite, m-am luat cu vorba şi am uitat să vă spun că Ion a fost un cal tare muncitor.
Ei bine fraţi creştini, a muncit săracul Ion pe arşiţă, pe ger, pe ploaie, pe ninsoare, la câmp, la arat, la cărat recolta, la cărat fânul, la dus sacii la moară, la adus sacii de la moară, la cărat lemne din pădurea de dincolo de deal, apoi la cărat alte lemne din altă pădure de după alt deal, şi tot aşa, ceas de ceas, zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, până ce s-au strâns anii şi s-au lăsat grei pe crupa sa bătrână de cal muncit, astfel că la un moment dat, într-o dimineaţă geroasă de iarnă, parcă într-o duminică dacă nu mă-nşel, Ion nu s-a mai putut scula de la locul lui.
Stătea bietul Ion aşa înţepenit pe paiele lui, cu privirea lui de cal, aţintită spre poarta cea mare a grajdului, privire de cal trist şi muncit, măcinat de o viaţă dură, dar totuşi o privire blajină de cal împăcat cu sine. Privirea asta a lui avea ceva aproape uman, ceva înţelept, ceva nobil.
Ion înţelegea că i se cam apropie sfârşitul.
Stătea deci sărmanul Ion cu privirea lui de cal pironită către poarta grajdului. De fapt, bietul animal privea întâmplător în acea direcţie căci ochii lui căutau altundeva. Căutau departe. Căutau către marginile Universului. Priveau poate către locul în care s-a stins steaua despre care ne-a vorbit mai demult domnul Eminescu. Privea. Privea în gol. Privea peste milenii, peste lume, peste lumi, peste Univers, peste Universuri, privea în ochii blânzi ai lui Dumnezeu. Privea şi nu se mai gândea la nimic. Nimic nu-l mai tulbura. Privea şi atât.
Era un cal care nu mai putea munci. Era un cal care de fapt nici nu se mai putea ridica pe picioarele lui. Era un cal. Un cal şi atât. Un animal... un breloc.

Întrebarea mea acum, ca să n-o mai ardem aiurea gen Hemingway, ar fi următoarea:

Dacă Ion ar fi calul tău, ce PLM ai face?

Şi ca să nu-ţi fie greu îţi dau următoarele variante:

1.      L-ai împuşca, să nu se mai chinuie?
2.      L-ai arunca în aer cu tot cu grajd şi în felu ăsta ţi-ai scoate paguba din asigurare?
3.    I-ai băga picioarele-n ghips şi l-ai sprijini de grajd în speranţa că poate trece vreun prost p-acolo căruia să i-l vinzi?
4.   Ai avea grijă de el până când şi-ar da ultima suflare, răsplătindu-i astfel cum s-ar cuveni munca de o viaţă?

Auzi, da dacă pe Ion nu l-ar chema Ion ci Ioana şi nu ar fi calul tău ci mă-ta, cam cum ai proceda?

... sau şi mai interesant...


DACĂ ION... AI FI TU?