Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

joi, 14 aprilie 2016

Câte ceva despre terorism

În actuala accepţiune a termenului, probabil că domnii Vasile Ursu Nicola, Tudor Vladimirescu şi Nicolae Bălcescu ar putea fi lesne acuzaţi de terorism.

La fel, domnii Napoleon Bonaparte, George Washington şi Mahatma Gandhi.

În realitate însă, toţi aceşti oameni au răspuns necesităţilor vremurilor lor. Nimic mai mult.

Situaţia socială de la un moment dat i-a făcut necesari. 

La fel de bine, în locul acestor oameni s-ar fi putut afla alţii.

Tot atât de bine, evenimentele în centrul cărora domniile lor s-au aflat, s-ar fi putut întâmpla ceva mai devreme ori ceva mai târziu. Sau poate că nu s-ar fi întâmplat deloc în lipsa unor oameni curajoşi şi decişi. Cine ştie?

Important este însă altceva. Important este să conştientizez că prostia, nesimţirea şi în general violenţa, nasc la rândul lor violenţă. Cam despre asta este vorba.

Fără un substrat solid, fără profunda nemulţumire a oamenilor faţă de anumite stări de fapt, fără o imensă frustrare a maselor, fără nevoia aproape biologică de revanşă a celui chinuit, fără necesitatea organică de restabilire a unui anumit echilibru logic în societate, niciuna dintre acele fapte consemnate de istorie, nu s-ar fi consumat.

Dacă oamenii ar fi fost mulţumiţi de viaţa lor, ar fi pus ei mâna pe par? S-ar fi ridicat om împotriva altui om? S-ar fi schingiuit, ars şi ucis atâţia oameni, unii pe alţii? Ar mai fi ucis om pe om?

Dacă ţăranilor le-ar fi fost bine, l-ar mai fi urmat ei oare pe domnul Horea?

Ori dacă indienilor le-ar fi priit dominaţia britanică, ar mai fi urmat o parte dintre ei învăţăturile domnului Gandhi şi s-ar mai fi ridicat ei oare vreodată împotriva Coroanei?

Vedeţi?

Nu am cum să fiu nemernic şi să aştept să mă pupe lumea. Nu am cum să mint şi să fur, să asupresc, să profit de cel slab şi să aştept să mi se ridice statuie. Asta ar însemna să fiu bolnav la cap, să fiu tâmpit, să fiu rupt de realitate.

Că acela pe care îl lovesc, nu are capacitatea de a mă lovi înapoi exact pe mine şi se va mulţumi să îi facă rău concetăţeanului meu, nu reprezintă nimic altceva decât echivalentul pagubelor colaterale pe care le produc acţiunile mele asupra lui, pentru că nu-i aşa, atunci când eu îi fac lui un rău, îi afectez şi pe cei de lângă el. Este reciprocitate.

Adevărul este aşadar că până în momentul în care nu voi înţelege, sau mă rog, atât timp cât mă voi preface că nu înţeleg dinamica violenţei, nu mă voi bucura de linişte şi de pace cu niciun chip. Este simplu şi la mintea omului.

Există posibilitatea ca unui om să i se pună din senin pata pe mine şi să-mi dea una în gură. Pe de altă parte, dacă eu mi-o caut, cu alte cuvinte, dacă îl provoc, atunci este aproape cert faptul că voi rămâne ştirb.

Ar mai exista desigur, potrivit unor minţi bolnave, posibilitatea să-mi elimin eu mai înainte potenţialul oponent, aşa... preventiv, însă nici nu vreau să cad în logica lui Stalin ori a lui Hitler, nici să mă cobor la mintea tuturor demenţilor, aşa că o să dăm din start deoparte această... rezolvare.

Ce ne mai rămâne la final de text?

Păi ştiu şi eu? Oleacă de creier poate, să ne gândim cu el mai înainte de a face vreo tâmpenie şi să învăţăm să privim din mai multe unghiuri problemele cu adevărat importante ale cetăţii şi ale omului.