Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

marți, 12 aprilie 2016

      Psihanaliză de doi lei

      O căruţă de ani, zero perspective. Necalificat pe şantier.
      Zece ore pe zi pentru un salariu de căcat.
      Vine seara rupt acasă, în parte de muncă, în parte de băutură.
      Îşi bate pentru început nevasta. Apoi trece la copii.
      Mănâncă în scârbă o fiertură cu pretenţii de ciorbă, după care se culcă.
      Se trezeşte a doua zi de dimineaţă.
     Începe o nouă zi. Infectă. Dezolantă. Rutina vieţii de sclav îi taie orice avânt. Strânge din dinţi, se strâmbă cu scârbă şi se aşează în fund pe marginea patului. Capul greu după băutura de ieri, regretele palmelor ce le-a dat aiurea femeii şi copiilor. În general, o pronunţată scârbă de viaţă.
     Se ridică resemnat şi se târăşte spre bucătărie. Îşi ia cafeaua şi ţigările fără să se uite la femeia lui. Parte de ruşine, parte dintr-un rest de orgoliu inexplicabil. Se duce la baie unde se pune pe veceu, îşi aprinde o ţigară şi ia o gură de cafea.
      În cap nimic. Nicio idee, nicio trăire. Automatism.
      Îşi goleşte intestinele, îşi termină cafeaua şi ţigara, se bărbiereşte neglijent, apoi se spală.
Iese, se pune la masă. Mănâncă în silă o porţie de tocană de cartofi. O înmulţeşte cu pâine. Dumicaţii intră cu scârbă. Aceeaşi tocană, aceiaşi cartofi, aceeaşi lipsă cronică de carne, acelaşi regim alimentar infect, auster.
      Se îmbracă şi pleacă la muncă.
    Pe drum, în tramvai, numai feţe triste, haine uzate, ponosite, oameni resemnaţi, feţe lungi, discuţii ieftine, triviale, un tramvai infect, mizerabil.
      Ajunge în staţia în care trebuie să schimbe.
      Ia celălalt tramvai.
      Aceleaşi feţe, aceeaşi atmosferă apăsătoare.
      Ajunge la muncă.
     Acelaşi şef de echipă cretin care trage pe oameni mai rău ca patronul. Un sifilitic, dracu' să-l ia, un gunoi. Nu ştie decât să zbiere la oameni, să îi muncească în ultimul hal, să-i alerge ca pe hoţii de cai, un jeg.
      Nu simte cum trece timpul până la doi'şpe. Vine pauza de masă.
     Oamenii se adună pe bisericuţe. Nu mănâncă toţi laolaltă. Se împart în mici grupuri, în funcţie de cum se cunosc, în funcţie de cât timp lucrează împreună. Predomină bârfa, nemulţumirile şi scrâşnetele din dinţi. Se promit bătăi, se pun bazele următoarelor duşmănii.
      Oamenii mănâncă. Mestecă maşinal fiecare ce are în faţă.
      Apoi, pe la unu şi cinci, unu şi zece, se duce fiecare la treaba lui.
     Se munceşte pe şantier. Se leagă fiare, se cofrează, se toarnă, se bagă la greu. Şantieru' toacă omu'.
     Ziua trece. Programul se termina de fapt pe la şase da' a fost o turnare şi i-a mai ţinut şefu' o oră în plus. În fine, n-are a face. S-a terminat şi ziua asta. A mai trecut o zi.
În drum spre staţia de tramvai opreşte la bomba de lângă piaţă. Bagă la foc automat două sute de genocid.
     Se duce apoi spre staţie. Primul vine alt tramvai. Mai aşteaptă. Vine şi al lui. Se urcă teleghidat în el. Se închid uşile. Tramvaiul începe să se mişte, să se zgâlţâie din toate încheieturile pe şinele proaste, strâmbe şi rupte pe alocuri. Îşi fixează indiferent privirea pe un graffiti nereuşit făcut în bătaie de joc cu un marker. Soarele apune uşor.
      Ajunge în staţia unde trebuie să schimbe.
      Vede tramvaiul în staţie, dar hotărăşte să nu fugă după el.
      Îl aşteaptă pe următorul.
    Acesta vine. Se urcă în el. Aceleaşi zgâlţâituri, aceleaşi linii strâmbe, aceleaşi graffiti-uri nereuşite, aceleaşi feţe blazate. Altele, dar totuşi, într-un fel, aceleaşi.
     Ajunge acasă. Votca i s-a urcat între timp la creier.
     Primul lucru pe care îl vede, nevasta. Vânătaia pe care i-a provocat-o ieri îi sare în ochi. Se produce declic-ul. Fără nicio explicaţie, o ia la palme şi la înjurături pe biata femeie. Copiii încep să plângă. Îi bate şi pe ei.
    Nevoia de defulare, nevoia de eliberare a presiunii şi a urii care mocnesc maladiv în el, nevoia sclavului de a vărsa şi el la rândul lui, sângele altuia. Nu înţelege, nu poate înţelege că femeia aia nu are nicio vină. Nu înţelege şi nu vede nimic. Singura nevoie pe care o simte aproape la fel de pregnant ca pe aceea de a respira, este aceea de a lovi, de a provoca durere, suferinţă, nevoia de a fi pentru câteva momente cel ce provoacă umilinţa, nu cel ce o îndură.
    Apoi liniştea începe să se lase încet printre cioburi de farfurii şi printre suspinele din ce în ce mai stinse ale copiilor. Femeia s-a dus între timp la baie, să nu îi vadă copiii sângele şiroind pe faţă. S-a închis acolo şi plânge încet.
     El, priveşte pentru câteva clipe în jurul lui ca un animal. Nu înţelege absolut nimic. Este beat şi turbat. Se duce la culcare. Adoarme.
      A mai trecut o zi.