Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

luni, 24 aprilie 2017

Mecanica uciderii
sau...
tratat” uşor simplist despre nesimţirea care ucide

Şi iată, mi-am ţinut promisiunea.

Spuneam, într-o postare anterioară, că voi încerca la un moment dat să scriu câte ceva despre mecanica uciderii. Şi fără să îmi arog remarcabile talente psihanalitice, fără să emit nicio clipă absurda pretenţie că aş putea produce aici vreo... revelaţie, vreo lucrare de referinţă, mă voi încumeta numai la o scurtă, şi sper nu din cale afară de stângace, abordare a acestui foarte sensibil subiect, postulând, acum ca şi atunci, că nimeni nu ucide doar pentru că i-o cere cineva pe un blog, şi că omul de regulă ajunge să omoare ori ca urmare a unui concurs nefericit de împrejurări (culminarea unei anumite stări psihice, accident, autoapărare), ori prin natura ocupaţiei sale, (soldat, terorist, călău, judecător, torţionar, etc.) sau ca o combinaţie între cele două.

În plus, mai intuiam, şi încă îmi susţin această hai să-i spunem părere, că ar mai fi demnă de luat în calcul şi posibilitatea existenţei a încă unei cauze, a uneia ceva mai aparte, ceva mai greu de decelat, în speţă, aceea a indiferenţei, care afirmam eu, naşte din nesimţire şi care prin manipulare, uneori cea din urmă nemaifiind nici măcar necesară, ajunge să ucidă, direcţie de gândire, sau dacă doriţi numai de speculaţie, în care voi încerca să marşez în cele ce urmează.

Odată stabilită ţinta aşadar, am să încep (abrupt, ca de obicei) prin a spune că atunci când omul ucide neprovocat, nesimţirea constituie dacă nu rădăcina în sine a acţiunii, măcar o vână importantă a ei.

Intuind însă de pe acum potenţialele obiecţii şi desigur justificatele pretenţii la o mai limpede lămurire a termenului „neprovocat”, un termen recunosc destul de relativ, de generos, şi poate insuficient de prudent ales, nu am să merg mai departe înainte de a-i da acestuia o cât mai clară definiţie.

Astfel, prin a ucide neprovocat, înţeleg a ucide fără să fi fost tu însuţi victima unei agresiuni iniţiale, fără ca viaţa ori integritatea ta sau a celor ce-ţi sunt dragi, să fi fost ori fără să se afle, într-un trecut, prezent sau viitor, definit, real şi iminent pericol. A ucide, cu alte cuvinte, fără ca tu şi ai tăi, împreună cu bunurile voastre, de orice natură ar fi ele, să fi fost puşi vreo clipă sub semnul vreunei autentice ameninţări.

Cât despre adjectivul „real”, căci poate se vor cere lămuriri şi asupra sa, ei bine, lui îi asimilez tot ceea ce iese din sfera imaginaţiei luxuriante, a speculaţiei exagerate, circumscriindu-se cuviincios şi sănătos la cap în aceea a sondabilului, a vizibilului, a verosimilului. În contrapondere, ireal aş considera prin urmare, orice scenariu fantasmagoric ce ar veni să îmi umple pereţii camerei cu cai verzi, sau să îmi predice pericole apocaliptice, scenariu în genere indigest oricărui creier zdravăn şi cu pretenţii îndreptăţite la a fi considerat apt de judecăţi critice decente.

Rezumând deci, sau formulând dacă vreţi, un pic altfel, înţeleg prin a ucide neprovocat, a ucide efectiv... a idiot. Fără motiv legitim. A ucide... ca animalul.

Cu privire la nesimţire, un alt termen ce consider eu, merită la rându-i, cel puţin tot atâtea explicaţii, şi cel puţin la fel de fundate pe cât au fost şi acelea oferite în încercarea de a lumina termenii de dinaintea sa, prin el aş identifica pur şi simplu lipsa de simţire. Fără niciun alt artificiu, fără nicio altă subtilitate intelectuală. Doar atât. Nesimţit putând a fi pe drept cuvânt considerat acela căruia fie îi lipseşte cu totul, sau numai parţial, facultatea de a simţi, fie alege cu bună ştiinţă, pe baza unor raţiuni proprii, în acord cu propriile-i convingeri, să renunţe la ea. Sau în tot cazul, să facă însemnate eforturi spre a o împinge undeva într-un plan cât mai îndepărtat al existenţei sale.

Descrişi, zic eu mulţumitor, principalii termeni cu care voi opera în continuare, am să încerc să intru ceva mai adânc în ceea ce bănuiesc a fi însăşi esenţa problemei.

Şi voi începe cu ideea de conştientizare a vieţii, de înţelegere a valorii ei, de sesizare a condiţiei ei inimitabile şi precare, aici presupunând eu că se află cheia lămuririi chestiunii. Sau şi mai precis, cu inexistenţa, sau în cel mai „fericit” caz, cu alterarea gravă a acestor funcţii, pentru că am sentimentul că printre noi există (îngrozitor de multe?) persoane care ori nu sunt organic capabile să înţeleagă ce anume reprezintă viaţa, viul, – ca rod al unei conformaţii biologice mai aparte, ori care aleg în mod deliberat să nu acorde o prea mare atenţie acestei realităţi – opţiune la care ajung fie pe cale experimentală, (experienţe negative în viaţă) fie ca urmare a instruirii primite (copilul – adolescentul – tânărul – maturul, convertit treptat în raptor prin educaţie).

Indiferent însă de forma prin care ia naştere această, până la urmă, nesimţire, ea are ca fundamentală trăsătură caracteristică, puternica desensibilizare a individului faţă de problemele aproapelui, faţă de însăşi existenţa acestuia din urmă. Altfel spus, semenul încetează să mai fie semen, el basculând subit în starea de obiect, în cea de... număr, de cod de bare, de CNP, de inamic, etc. Odată cu această anormală şi dezolantă rotaţie, porţile raţiunii se vor deschide atât de larg, şi vor lăsa să treacă pe sub ele cu atâta generozitate atât de multe inepţii şi abominaţiuni, încât oricât de nebunească ar fi în realitate o anumită idee, ea va reuşi totuşi să se impună cumva până la urmă şi să seducă mintea omului în aşa măsură încât acesta, printr-un întreg ansamblu de sofisme şi de stereotipii o va adopta în final ca pe una... deplin justificată, sustenabilă şi... mai ales... corectă. Pentru că după cum spuneam, odată făcută substituţia om-obiect-număr/termen, totul devine mult mai uşor. Mult mai anormal de uşor. Astfel, nu se va mai ucide un om. Se va înlătura un... obiect. Se va şterge un... număr, se va răzui un cuvânt, se va modifica o statistică, un... tabel.

În tot acest joc însă, ego-ul nu va conteni nicio clipă să-şi ceară drepturile. Cu toate că omul va prefera să îşi întoarcă sistematic privirea de la cel de lângă, ori să îl vadă strict ca pe o materie primă din care el să îşi confecţioneze propria satisfacţie, nu va înceta niciun moment să se vadă pe sine ca pe o existenţă cât se poate de reală, de palpabilă, de... nematematică, de vie şi de preţioasă, de inimitabilă, de fragilă şi de demnă de a fi tratată... uman, toată această aproape jalnică piesă de teatru animalic având drept punct culminant, atingerea apogeului subiectivităţii, şi odată cu asta, a celor mai crâncene şi mai hidoase forme de egoism.

Cuplând acum cele două elemente – egoismul cu nesimţirea, simţirea exagerată orientată către sine, cu lipsa aproape totală a oricărui sentiment uman faţă de semen, vom vedea cum rezultatul nu poate fi altul decât o accelerată şi geometric progresivă escaladare a pretenţiilor care mai de care mai bizare, care mai devreme sau mai târziu vor debuşa în adevărate torente de dorinţe, unele dintre ele de un absurd şi de o lipsă de sensibilitate dintre cele mai crunte. Ca o previzibilă consecinţă a acestui neplăcut fenomen, vom vedea cum omul îşi va diversifica generos şi paleta de metode prin care va urmări să-şi satisfacă toate aceste fantezii nebuneşti. Sau reale necesităţi, în cazul unora.

Prin urmare, că vreau doar ceva mai multă mâncare şi un pat mai bun (cazul clasic al vechiului sistem penitenciar), că urmăresc să obţin un grad superior, implicit mai multă putere, mai mulţi bani şi mai mult respect din partea subalternilor (cazul sistemelor organizate militar), ori că fac tot posibilul să las o ţară întreagă în curu' gol (cazul politicilor... oarecum inabile), indiferent aşadar de dezideratele mele, toate mă au în centrul lor pe mine, iar la periferie... pe ceilalţi. Important, decisiv aş spune, sunt eu. Restul...

Restul este... neglijabil, restul este... nimic, este nedemn de interesul meu, de grija mea.

Şi odată ce s-a pornit pe acest jalnic drum, cale de întoarcere, tare mă tem că nu mai este, fiindcă de îndată ce nesimţirea din om a început să facă primele victime – întotdeauna începutul este cel mai greu, o ştim cu toţii – restul va curge aproape automat, aproape ca operaţiile unui algoritm, în aceeaşi unică şi predictibil-inumană direcţie – în aceea în care omul va deveni după un timp atât de abrutizat, atât de animal şi atât de... idiot, ca să spunem lucrurilor pe nume, încât cufundându-se din ce în ce mai adânc în bezna din noaptea sa mintală, va începe să pună cu aceeaşi terifiantă lejeritate semnul egal între ruperea unei scobitori, aprinderea luminii de la baie şi împrăştierea creierilor unui alt om pe un zid.

Tocmai aici cred eu că stă esenţa uciderii, piesa centrală a acestui întreg mecanism infernal, tocmai în această „abilitate” a omului de a substitui, de reuşi cumva să simplifice cu atâta brutalitate ideea de crimă, şi de a reuşi să o treacă mai apoi rapid din teorie în practică, iar de acolo mai departe în... rutină.

Aici văd eu una din „legile” principale ale mecanicii uciderii.

Faptul că individului îi este imposibil să simtă şi altceva decât propriile-i nevoi, propriile-i dureri, propriile-i frustrări, faptul că este cum s-ar zice... nesimţit, şi că ajunge să privească la un moment dat uciderea ca pe un fel de... exagerare pardonabilă, ca pe un fel de violenţă ceva mai... intensă, dar scuzabilă şi necesară, constituie o primă concesie făcută ideii de a ucide. De aici până la a o şi face cu adevărat, fizic... nu mai este decât un pas. Uneori, poate nici măcar atât. Că omul o va înfăptui din postura de purtător de uniformă, ori din aceea a civilului înregimentat politic, religios, ş.a.m.d., importă mai puţin. Esenţial rămâne faptul în sine. Anume, faptul că ucide, prin asta alegând să abdice de la condiţia de om şi optând ireversibil pentru cea de hienă, alegând să aibă mai multe puncte comune cu zoologicul decât cu umanul.

Că vreodată, undeva, poate, azvârliţi printr-un colţ întunecat de suflet cenuşiu şi uscat, sau ascunşi printre nişte sinapse dereglate ale unui creier întunecat, ar mai rămâne câţiva germeni din care ar putea răsări oarece angoase, că ele ar putea accede cândva la statutul de mistuitoare conflicte interioare, sau poate nici măcar atât, omul rămânând tot la fel de bine până la finalul zilelor sale împăcat cu ceea ce a lăsat în urma lui, găsindu-şi gesturile perfect legitime, asta găsesc că este cu totul neinteresant. Atât pentru cel omorât şi pentru cei rămaşi în urma lui, cât şi pentru textul de faţă. Fapt ce mă determină să nu insist cât de puţin în această direcţie.

Voi porni, în schimb, în alta. În aceea a cercetării rolului jucat de indiferenţă în mecanica uciderii.

Astfel voi pomeni, numai în treacăt este adevărat, de marile răni lăsate, pentru început, prin sufletele românilor, cum ar fi: colectivizarea forţată, cu prigonirea şi suprimarea brutală a oricăror forme de opoziţie, Canalul, şi munca forţată în general, ca mijloc de exterminare a dizidenţei, sistemul penitenciar de dinainte de '89 în integralitatea sa, ca exemplu barbar de coerciţie, apoi de cele lăsate prin sufletele altor popoare, şi chiar în cel al întregii umanităţi – fenomenul Gulag, fenomenul nazist, cel fascist, holocaustul, Hiroshima şi actualul dezastru din Orientul Apropiat.

Ce rol are indiferenţa în toate astea?

Păi, unul foarte lesne intuibil. Dacă eu nu aş fi indiferent la nedreptatea ce i se face aproapelui, la barbaria căruia el îi este supus, dacă alături de mine un altul s-ar ridica şi el, apoi un altul şi tot aşa, om după om, rând pe rând, dacă am înceta să mai fim indiferenţi, dacă am înţelege că sărăcia, mizeria, disperarea şi în general moartea, ne pot ajunge pe oricare dintre noi, dacă am pricepe că anumite lucruri i se pot întâmpla oricui, atunci... ştiu şi eu?!...

Atunci, poate că am mai avea o şansă. Atunci, poate că ar mai avea şi ei o şansă. Cei ce sunt azi prinşi ca într-o menghină între interesele meschine şi stupide ale unor conducători tâmpiţi pe de o parte, şi complicitatea noastră laşă şi cupidă pe de alta.

Pentru că atât timp cât aleg să pun mâna pe o armă şi să o îndrept spre un necunoscut care până la urmă, judecat la rece, nu reprezintă pentru mine niciun fel de ameninţare, atât timp cât caut cu orice preţ să-i iau farfuria din faţă săracului, ori să-i las în faţă doar atât, adică numai un blid cu mâncare, atâta vreme cât nu sunt receptiv decât la propriile-mi nevoi, ei bine, în tot acest timp trebuie să fiu pe deplin conştient că undeva, altcineva, la fel de „inteligent” ca mine, însă poate ceva mai puternic, „gândeşte” la fel, „cugetă” în aceeaşi notă. Situaţie în care nu ar fi cu totul deplasat să-mi pun următoarea întrebare...

Dacă mie nu îmi pasă cu adevărat de cel slab, dacă sunt orb, surd şi mut la suferinţele lui, atunci de ce ar trebui să-i pese vreodată celui puternic de mine?

...la urma urmelor, aceleaşi pârgii meschine scârţâie în amândoi. Suntem făcuţi cam din aceeaşi carne, cam din aceleaşi oase, cam din aceleaşi celule, şi aproape cam acelaşi fel de sânge ne curge prin vene. Deci?...

Căci intuiesc eu, fără indiferenţa noastră masivă, fără comoditatea noastră mintală in corpore, este destul de plauzibil să nu se fi auzit niciodată pe faţa pământului de termeni şi expresii precum „Hitler”, „munca te eliberează”, „Stalin”, „Steplag”, „Ozerlag”, „Pechorlag” şi alte lag-uri, „Tiananmen”, şi altele asemenea. Iar faptul că decidem să asistăm pasiv, stupid, aproape vegetal la toate aceste..., nu face nimic altceva decât să edifice bazele solide ale următoarelor tragedii – tragedii care într-un viitor nu tocmai îndepărtat ne-ar putea conţine; pentru că sistemele politice, la fel ca şi cele de gândire, vin şi pleacă. Se transformă permanent. Sunt într-o perpetuă curgere. Odată cu asta, şi puterea trece dintr-o mână într-alta, iar cel ce ţine azi strâns în mâinile sale încleştate mânerul sabiei, mâine, dacă împrejurările îi vor fi potrivnice, s-ar putea afla de cealaltă parte a ei.

Soarta, deh! Hazardul...

Cât despre utilizarea violenţei ca justificare a efortului de a păstra, de a conserva şi de a dezvolta societatea... chestia asta mi se pare de un nefiresc şi de o stupizenie înfiorătoare. În fond, istoria ne-a arătat, şi asta nu în puţine rânduri, că orânduirile cad oricum la un moment dat, că indiferent de măsurile luate pentru salvarea lor, imperiile se vor prăbuşi într-o bună zi pentru ca din resturile lor să se ridice altele, şi apoi altele, şi tot aşa până în cel din urmă ceas al omenirii, că lucrurile în general sunt oricum efemere şi sortite perpetuei transformări.

De ce nu am putea alege atunci drumul mai plăcut, drumul mai paşnic, drumul mai puţin violent, pe cel mai puţin animalic? De ce, în drumul nostru aproape invariabil către acelaşi deznodământ, către acelaşi punct terminus, trebuie să o luăm de fiecare dată prin toate prăpăstiile şi prin toţi mărăcinii? de ce trebuie să săpăm pe sub toate zidurile, să ne târâm prin toate mlaştinile, ori să ne sfâşiem hainele de pe noi, sărind peste toate gardurile, în loc să mergem omeneşte, civilizat?... uman?...

De ce?...

*

Pornind de la...

https://www.youtube.com/watch?v=4sAirxyOZIo – material video cu potenţial impact psihic dur

Se poate ajunge cu uşurinţă la...


Sau, spre a acoperi întregul spectru al nebuniei omeneşti, la polul celălalt, la...