Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

luni, 22 mai 2017

Ziua secretelor

Secretul este nu doar o sabie cu două tăişuri, ci una la care şi mânerul poate tăia câteodată.

Chestiunea arhivei SIPA
(şi a altor arhive de gen, în general)

Logica lucrurilor e, sau ar trebui să fie, una destul de simplă, zic eu – stai cu luneta pe mine, stau cu luneta pe tine. Mă „scormoneşti” pe la rude şi pe la cunoştinţe, te caut şi eu pe la ale tale. Mă judeci, te judec. Mă numeri, te număr. Este elementar şi rezonabil. Se cheamă reciprocitate şi atât timp cât omul este supravegheat, la rându-i are tot dreptul din lume să îl supravegheze pe supraveghetor. Omul are deci dreptul să ştie de cine-i judecat, de cine e condus şi alături de cine trăieşte. Desigur, cu condiţia de bun-simţ ca înainte să îl judece pe celălalt, să se cerceteze în primul rând pe sine. Pe urmă, nu încape vorbă, ne putem inventaria, compara şi discuta defectele – demers care într-o lume civilizată, sau într-una care măcar încearcă să devină astfel, făcut cu calm, la o masă de pe care să lipsească pistoalele, cuţitele şi alte obiecte potenţial provocatoare de plăgi, excoriaţii şi alte neajunsuri anatomiei umane, ar putea aduce şi oarecari beneficii.

În consecinţă, una peste alta, eu sunt pentru desecretizarea integrală a arhivelor SIPA. Şi nu numai a lor. Să se mai desecretizeze şi altele, nu doar acelea, fiindcă toate aceste depozite de informaţii ne-ar putea servi ca oglinzi. Unele în care să ne privim cu luare aminte şi să ne admirăm în toată splendoarea noastră, în toată măreţia caracterului nostru.

Desigur, util şi bine ar fi ca ele să fie scoase la lumină neperiate, adică fără să se mai scoată din dânsele şi alte lucruri, căci din câte am înţeles, unele piese... s-au mai rătăcit, s-au mai... pierdut... Aşa, cu ele aproape întregi, am avea prilejul să ne completăm mai bine studiile despre om. Atunci am avea ocazia să vedem printre altele, şi cum oameni mâncaţi până în adâncul oaselor lor de vicii şi de alte reumatisme sufleteşti, au compus veritabile capodopere de stil în sfera logosului moralist, sub formă de rechizitorii sau de sentinţe, trimiţând cu operele lor după gratii oameni care până la urmă nu comiseseră păcate cu nimic mai grave ori mai numeroase decât acelea care încărcau până dincolo de sarcina maximă, însele conştiinţele juzilor lor. Hm, ce ironic! Mă rog, ar fi ironic, dacă n-ar fi sinistru. Şi mai cu seamă, dacă n-ar fi al dracului de nedrept. Dar asta-i situaţia, ce să-i faci?!

Om trăi şi om vedea.

Deşi... parcă m-aş băga la un pariu:

Nu va desecretiza nimeni nimic. Sau se va practica cenzura la greu. Pentru că sunt atât de multe secretele urâte, atât de multe persoane şantajabile şi atât de bine înfipte ele prin părţile de sus ale cetăţii, încât...

*

Arhivele distruse

Partea... hai să-i zicem bună, atunci când se hotărăşte (legal sau nu) distrugerea unei arhive, este că dacă de la gând la faptă nu e întotdeauna o distanţă foarte mare, cel puţin de la intenţia iniţială până la rezultat este, în sensul că e practic imposibil să distrugi cu totul una, indiferent de mărimea ei. Mereu se va găsi cineva care să pună deoparte măcar o filă, măcar o foaie mai prost prinsă, să îşi noteze sau să reţină măcar un nume sau două, să copieze, fie şi ca o simplă amintire, măcar un bit de informaţie. Iar ceea ce va fi astfel salvat, va constitui amprenta defunctei arhive.

Şi la fel cum o amprentă papilară, un fir de păr sau o urmă de încălţăminte pot sluji ca indicii pentru identificarea unei persoane, tot la fel, câteva pagini, câteva fotografii, câteva asocieri de CNP-uri, pot realcătui scheletul arhivei topite.

Aşa se pot face unele conexiuni. Aşa se poate afla, spre exemplu, cine a decis distrugerea ei.

După, având omul, vei avea şi motivele.

Având motivele, te reîntorci la om. Însă de astă dată nu cu mâna goală, ci cu pârghiile cu care îl vei convinge să îţi... povestească mai multe lucruri.

*
Arhivele distruse - II

Dacă în cazul celor ţinute în format fizic, lucrurile sunt mai complicate, în cazul celor aflate în format digital sau electronic, ele devin ceva mai simple.

Pe de o parte, o arhivă electronică nu stă într-un singur loc şi nu e la discreţia unui singur om. De fapt, ca o măsură de siguranţă, în general despre arhive şi despre conţinutul lor ştiu întotdeauna mai multe persoane.

Iar pe de alta, ca să o zicem şi p-aia dreaptă, de obicei arhivele nu dispar, fiind până la un anumit punct foarte asemănătoare celorlalte lucruri de prin natură, în sensul că prezintă mai curând tendinţa de a se transforma.

Prin urmare, şi în cel mai rău caz, ceva ceva tot mai rămâne dintr-însele.

Altfel, o altă chestie îmbucurătoare, e că la un perete nu ascultă aproape niciodată o singură ureche, iar într-o cameră privesc întotdeauna mai mulţi ochi. Care printr-o gaură de cheie, care pe deasupra tocului ferestrei, care printr-o crăpătură din zid, ş.a.m.d. Ceea ce va să însemne că date similare se pot regăsi la o adică în cel puţin două, dacă nu chiar în mai multe arhive, ce au relativ acelaşi obiect de... arhivare, ca să zicem aşa.

*

Cópiile ilegale după piesele din dosare

Că s-au făcut cópii ilegale după dosare, asta iarăşi nu mă deranjează foarte mult. Ba dimpotrivă, ar putea fi un lucru bun, fiindcă în felul ăsta, orice posibilă tentativă de muşamalizare ar fi ţinută cu abilitate în şah.

*

A asculta” sau „a nu asculta”? Mai nou, aceasta pare a fi întrebarea.

Dacă serviciile n-ar mai avea şi... „mici scăpări”, atunci cum am putea afla, noi, restul, despre corupţia şi ticăloşia unora dintre mai mari?

Sau dacă ele, aceleaşi servicii, n-ar sta cu geana pe noi tot timpul, cum ar putea afla ce se mai întâmplă prin târg?

E cam la mintea omului, nu credeţi?

Problemele apar în schimb, atunci când la unul se uită din an în paşte, şi atunci o fac aşa, mai la mişto, mai mult cu coada ochiului, pe fugă, în vreme ce la altul se uită permanent. Şi o mai fac şi cu binoclu'.

Aici îmi pare mie a fi una dintre probleme.

*
Problema secretului

Problema secretului este că de foarte multe ori, el poate ajunge să fie mânuit de oameni mânjiţi sau stupizi.

De aia zic, poate ar fi mai indicat să o lăsăm mai moale cu secretu' şi să încercăm să fim un pic mai deschişi.

*
Dragi ascultători...

Încă o dată: nu găsesc exagerat de deranjant faptul că toată lumea ascultă sau supraveghează pe toată lumea, ci pe acela că unele dintre informaţiile obţinute cu acest prilej sunt utilizate într-un mod cu totul mizerabil. Una este să am înregistrări din care rezultă că tu, demnitarul X, eşti un abces de om şi un corupt abject, şi să te iau frumos mai într-o parte, să-ţi spun discret, la ureche, „ştiţi, poate că a cam venit vremea să vă retrageţi...”, şi alta e să scot, direct sau indirect, bani sau alte foloase de pe urma lor.

Mai mult, dacă noi cetăţenii de rând suntem monitorizaţi, consider normal ca acei ce ne conduc, ce ne scriu legile şi ni le aplică, să fie încă şi mai supravegheaţi. Iar asta este până la urmă, datoria (şi a) serviciilor.

Că o mai fac şi pe sub lege, că o mai fac pe lângă sau deasupra ei... PLM, drepturile omului şi puseurile de paranoia ale statului se vor bate întotdeauna cap în cap. Dezirabil ar fi totuşi ca primele să prevaleze, iar statul să găsească metode inteligente şi eficiente prin care aceste servicii să nu devină un fel de păpuşar nebun, scăpat de sub control.

*

Picanterii de tabloid

Cât priveşte detaliile „picante” pe care aceste dosare le-ar adăposti complice între coperţile lor de carton umed şi îngălbenit de vreme, nu prea văd de ce ar trebui musai privite cu ochi de stareţ. În fond ele ne-ar putea da, printr-o uşoară extrapolare, frescele propriilor noastre apucături animalice.

Să cădem acum în extrema cealaltă, să arătăm cu degetul şi să începem să râdem ca proştii în târg de nişte slăbiciuni pe care cu toate că nu dorim să o recunoaştem, chiar unii dintre noi le posedăm, mi s-ar părea, iarăşi, o dovadă de nemăsurată ipocrizie. Şi pe urmă, să nu începem să trăim de acum cu impresia contraproductivă că genul „evlavios”, cel „virtuos”, ar fi cu mult mai de dorit. Ba dimpotrivă, câteodată astfel de „sfinţi” lasă în urma lor mai multă pagubă decât lasă în urma ei trecerea unei cirezi întregi de vicioşi.

Mai nasol o să fie însă, cu picanteriile de psihiatru...

...sau cu alea de puşcărie.

*

Micile noastre neajunsuri cotidiene

Din păcate, la fel ca la orice maşinărie, atunci când un lucru începe să meargă anapoda, şi altele tind a-i urma. Aşa se face că într-o societate coruptă, în care se cumpără examene, diplome, sentinţe, legi, ş.a. nu prea mai ai cum să beneficiezi nici de servicii necorupte.

Şi atunci îţi mai rămâne doar să speri (desigur, câteodată a prost) ca procentul subansamblelor dezaxate din mecanismele lor, să se situeze sub cel mediu al restului organelor defecte din maşinăria cea mare a cetăţii.

Altfel... n-ar fi rău să te gândeşti să începi să participi şi tu la extragerile de la loterie. La cele de la cea a vizelor, bineînţeles.