Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

joi, 3 august 2017


Dacă într-adevăr, omul nu a fost despăgubit, cinste lui, este un luptător. Este pământul lui şi este sfânt, dosarul penal despre care se vorbeşte la finalul ştirii fiind unul gratuit şi care ne arată că o parte din legi continuă încă să fie gândite, scrise şi aplicate cu întrepicioarele.

Iar Legea 255 din 2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, se vede treaba, nu face excepţie. Îndeosebi Secţiunea a 2-a, Etapa a II-a, deoarece, după umila mea părere, alineatele (2), (3) şi (4) din Articolul 9, nu au nimic comun cu Constituţia României. Cu atât mai puţin cu drepturile omului, ea fiind o lege adânc inechitabilă.

Citind-o, primul lucru pe care îl vom constata, şi asta fără să fie neapărat nevoie să fim experţi în domeniul juridic, va fi acela că omului i se ia pământul azi (independent la o adică de acordul lui), iar banii i se pot da şi peste trei luni. Ceea ce, socotesc eu, nu prea-i normal.

Să presupunem că pe respectivul teren omul „cultivă” râme. Le udă, le cântă, le spune bancuri, le învaţă să joace şotronul, iar după o vreme vine la ele, le extrage meticulos din pământ şi se duce cu dânsele la pescuit, spre a-şi hrăni familia. Or dacă legea îi ia mijlocul de autoîntreţinere azi şi îi dă banii, în cel mai fericit caz, peste 95 de zile (Art. 18 şi Art. 21), el ce rahat, ar trebui să facă? să îi invite la o ţuică pe muncitorii care i-au decopertat cin'şpe centimetri de vegetal în lipsă, cât l-a ţinut poliţia de vorbă pe la secţie?

Vedeţi?... utilitate publică, utilitate publică, io nu zic ba, da' să fie şi oleacă de dreptate, că altminterea ne întoarcem iar în vremurile în care boieru' lua cu forţa, iar pălmaşul tăcând şi înghiţind ca vita alături de care muncea pământul, dădea fără crâcnire.

Ori în cele cu haiduci. Sau cu... radicalizaţi, cum sunt numiţi mai nou.