Intro

Singura pârghie care poate răsturna cu adevărat absurdul, este numai aceea care sprijină solid pe logică.

joi, 10 august 2017

Un fel de frescă a felului nostru de a fi

Realitatea e că-ţi este şi scârbă să priveşti clipul până la capăt. Cu toate că oarecare substrat pedagogic ar avea într-însul.

Am putea vedea în el laşitatea celor mulţi, slăbiciunea lor (şi mă gândesc aici în primul rând la rudele de sex masculin ale femeilor insultate), am putea „admira” pupismul zapciului (traducătoarea aventurii) aflat la dreapta de fier a „stăpânului”, care până la urmă, din câte am priceput, cam tot un fel de lache era şi el, că firma nu-i aparţinea. Am mai putea privi, în toată strălucirea ei, excitaţia noastră revoluţionară (comentariile belicoase de genul: mergem, facem, dregem, îl rupem, îl f$tem) pe care o avem fără să stăm nicio secundă pe gânduri, fără să ne facem în nicio secundă cuvenitul duş rece introspectiv: Bă, oare nu cumva la un moment dat, când m-am luat de cel mai slab ca mine, n-am fost şi eu la fel de idiot ca ăsta? Am putea, ca de obicei, trage o sumă întreagă de concluzii privind un singur lucru.

Dar am avea oare şi răbdarea să o facem? Priceperea? Şi mai presus de toate, am avea oare puterea să o facem sincer?

Cât despre problema naţionalităţii chelului, ea este un lucru cu totul colateral. De asemenea, faptul că episodul iată, se petrece în capitalism, este iarăşi irelevant. La fel de bine astfel de scene, poate şi mai „colorate”, aveau loc şi înainte de '89, având ca protagonişti români neaoşi de-ai noştri, aşa că... esenţial aici, după neînsemnata mea părere, rămâne până la urmă mixul infernal de: educaţie deficitară, aroganţă, dezbinare, lipsa autocontrolului de o parte, lipsa respectului de sine de cealaltă, şi iarăşi, cum din acest potent venin n-aveau cum să lipsească însele ingredientele cheie, „preferatele” mele – prostie multă şi nesimţire cât cuprinde.